Ce s-a întâmplat? Azi, fiind duminică, am tras de mine să fac ceea ce făceam și-n duminicile de dinainte de criză, program ce se încheia cu măturatul prin curte și o spălare cu furtunul de apă, inclusiv în gura de canal. De data aceasta, când am săltat capacul greu de fier, a țâșnit pe lângă mine, m-am și speriat, o vrabie care s-a așezat pe o streașină din apropiere, mulțumindu-mi în toate felurile în care se pricepea ea. Nu știu cum ajunsese ea în canal, dar știu că dacă nu deschideam acel canal, ar fi murit acolo. Cât timp o fi așteptat ea ca eu să fiu acolo unde trebuia să fiu în fiecare duminică, probabil, fiind una dintre zecile de vrăbii pe care le hrănesc eu zilnic? Este un semn? Pe fiecare ne așteaptă cineva să fim la locul nostru!… Numai așa societatea va merge înainte, iar acest episod trist legat de coronavirus va deveni o amintire neplacută. Doamne ajută!…

Pământul, mare, dar finit,/ nu poate trăi la infinit,/ ce aruncăm în atmosferă,/ nu mai încape-n îngusta-i sferă! /// Nu mai poate fi pentru noi/ un infinit coş de gunoi,/ iar dintre toţi, cei mai nemernici/ sunt locuitorii săi puternici.

Doamne,/ de mă rog la tine/ o s-ajung în rai poimâine,/ ce fac azi și ce fac mâine?

Este criză epidemică, instinctul de conservare este cel mai puternic instinct uman, dar și plictiseala este groaznică, iar, uneori, devine un puternic motor al creației. (Nicolae VASILE)

După patruzeci și patru de pahare!

Dragele mele femei,/ eu v-aș iubi pe toate,/ chiar dacă Domnul spune/ că… asta nu se poate!