Plutea omul în mintea lui spre infinitul universului și, cu puterea gândului, visat-a ideea Domnului. (Nicolae VASILE, din poezia GENEZA-Descoperirea lui Dumnezeu, volumul Universul Ciclic)

Multe nu le înțelegea, prea tare nici că-i păsa, cât timp se putea apăra și avea ce mânca. (Nicolae VASILE, din poezia GENEZA-Apare omul!…, volumul Universul Ciclic)

Deși trăia încă-n pom, o ființă, numită om, căuta o viață mai ușoară, să nu obosească, să nu doară! (Nicolae VASILE, din poezia GENEZA-Apare omul!…, volumul Universul Ciclic)

Orice vietate, pe-al ei teritoriu, în paradis sau în purgatoriu, uneori, chiar fiind în infern, luptă să trăiască etern. (Nicolae VASILE, din poezia GENEZA-Apare_societatea!…, volumul Universul Ciclic)

Tot ce este viu, într-un mare pustiu, ca să rămână-n viață, simte, reține și învață. (Nicolae VASILE, din poezia GENEZA-Apare inteligența!…, volumul Universul Ciclic)

Diferența esențială, a lumii vii de cea materială, nu ține de consistență, ci vine din inteligență. (Nicolae VASILE, din poezia GENEZA-Apare inteligența!…, volumul Universul Ciclic)

Materia, inteligență nu avea, nici viața, ce fusese pân-atunci, ea însemna,… ce oare însemna? ce faci când nu te mai descurci! (Nicolae VASILE, din poezia GENEZA-Apare inteligența!…, volumul Universul Ciclic)

Viața, ceva ce n-a mai fost, părților cu durere și simțire, ciocnirile, venite fără rost, nu le mai stau acum în fire. (Nicolae VASILE, din poezia GENEZA-Apare viața!…, volumul Universul Ciclic)

Particule noi de viață se nasc, cresc și apoi dispar, altele, însă, apar în față, nelăsând totul în zadar. (Nicolae VASILE, din poezia GENEZA-Apare viața!…, volumul Universul ciclic)