Cultura a fost mereu cenușăreasa vremurilor, inclusiv pe vremea inegalabilului Mihai Eminescu, a cărei zi de nastere semnifică în prezent Ziua Culturii Naționale. Mai marii politici ai societății nu au apreciat-o nicicând, nici prin însușire și utilizare, nici prin promovare, nici prin finanțare, dar oamenii de cultură au creat, au suferit, s-au exprimat public față de evenimentele prin care trecea țara de fiecare dată.

Emil Cioran, trăind entuziasmul înfăptuirii României Mari, căuta metode de implicare mai accentuată a poporului în creșterea unei culturi pe măsura măreției patriei întregite. Este celebră expresia sa din volumul Pe culmile disperării, unde spunea că “poporul român trebuie pus sub teasc” pentru a produce mai multă cultură.

Pornind de la similitudinea marelui filozof cu procesul producerii vinului, sugestivă și credibilă, vorba aceea in vino veritas, cred că, astăzi, în plină criză pandemico-economică, putem vorbi de necesitatea unei Românii Tari, pentru a trece de dificultățile actuale. În această situație, cred că mai potrivită ar fi asemănarea cu facerea țuicii, adică să ne întărim nu prin presare, ci prin fierbere.

Ce să fierbem?… Răspunsul, în poezia de mai jos, pe care o consider definiția mea pentru cultură:

Picătura de vis

De vrei ca esența din tine să iasă la iveală,

trebuie să fierbi, să dai pe dinafară!

Eu, tu, noi, voi, el, ea, ele și ei,

ce adesea ne vedeam niște mici Dumnezei,

cei care avem, sau am avut, un vis,

din care ne-am trezit și apoi l-am scris,

l-am cântat, l-am dansat, l-am pictat,

l-am sculptat, l-am recitat, repetat,

înainte, sau după ce, devenim natură,

visele noastre, distilate, crea-vor

o picătură de cultură.

Nicolae VASILE