Având în vedere interminabilele discuții, nu numai la noi, ci oriunde, despre cât de mult producem cultură, consumăm cultură, trăim cultură etc., mi-am propus să analizez fenomenul cultură, ca obiect al producerii și comunicării.

Comunicarea, ca mijloc tehnic, are trei componente: emisie, transmisie și recepție. Faptul că există mari îndoieli asupra suficienței prezențe a culturii la nivelul societății, ne duce cu gândul că ceva rău se petrece ori la nivelul producerii, ori la vreuna din componentele de mai sus ale comunicării acesteia.

Pentru început să analizam producerea de cultură în România zilelor noastre!

Inainte de 1989 fenomenul cultural, puternic instituționalizat și controlat de puterea comunistă, ca oricare altele, de altfel, stătea prost la volum, dar bine la calitate, cu exceptia „creațiilor dedicate conducătorilor de partid și de stat” care, orice ar spune criticii epocii respective, nu reprezentau o majoritate cantitativă a producției culturale de atunci. Pe scara valorilor, existau rupturi foarte mari: de la gazeta de perete la editurile foarte bune, de la brigăzile artistice de amatori la teatrele și operele naționale, care au avut realizări de excepție, multe dintre ele încă nedepășite până în prezent etc.

După 1989, am vrut libertate, avem libertate, inclusiv la producerea de cultură!… Neîngradirea de niciun fel a producției artistice, de lăudat, după ce zeci de ani ne-am plâns de rigorile exagerate ale cenzurii comuniste, a scos la iveală două laturi ale urâțeniei venite din transparență. O primă față a acesteia este relativa lipsă a „operelor de sertar”, după care se ascundeau mulți creatori de atunci, justificându-și parțial insuccesul, iar a doua este defilarea plenară a unor producții de proastă calitate, care circulă fără nicio opreliște, dar care riscă să acopre adevăratele diamante, în lipsa unei critici insuficiente, ineficiente și total dezinteresate, din toate domeniile artistice, care se ascund în spatele finanțării reduse și ai cărei reprezentanți, spre deosebire de cei care produc lucrări de artă, își propun să trăiască din ceea ce nu fac, o scanare a tot ce apare și o corectă categorisire.

Este greu!… Înainte erau o mie de artiști și o sută de critici, azi sunt o sută de mii de artiști și o mie de critici. Probabil, istoricii de artă vor face ce trebuie și urmașii noștri vor avea o imagine despre  „Generația 2000” sau, dacă luăm în considerație doar ultimele două cifre, cum ne-am obișnuit în ultimele decenii, putem spune și „Generația 00”,  în care se crează mai mult decăt se absoarbe, în mai toate domeniile artistice.

Ce îi face pe creatorii de azi să producă, deși nu câștigă? Cred că cel mai bun răspuns ar fi: trăirea. Unul dintre cei mai reprezentativi artiști ai epocii comuniste, cu toate restricțiile ei, Nichita Stanescu, spunea că „nu poți scrie poezie dacă nu trăiești poezie”, și EL a trăit poezie, cu o viață boemă dusă la extrem, cu multe neveste și mult mai multe iubite, într-o perioadă în care toate acestea erau nu numai interzise din punct de vedere moral, dar se apropiaseră de penal, din punct de vedere al justiției de atunci.

Astăzi, încărcătura psihică a vremurilor este mai mare decât cea din vremea comunismului care, mai mult cu forța, ținea grupurile și familiile reunite. Vărsarea acvariului românesc în oceanul mondial, conform multor deziderate de libertate, pe care ni-le-am dorit, a condus la o înstrăinare de neimaginat anterior, ceea ce contribuie la creșterea potențialului creator al românilor.

Da, românii creează, astăzi, nu pentru a câștiga , ci pentru a se decărca!… Creația este un rezultat a unor vise, împlinite sau neîmplinite. Modelul propriu al dezvoltării culturii este acela al distilării, obținerea de esențe în urma fierberii. Nația română fierbe, ceea ce pentru creația artistică este un factor dinamizator. Adevărata plăcere a unui artist este momentul mistic al creației, când, rupt de lume, uneori chair de Dumnezeu, uită de ceea ce este omenesc și aduce pe lume o picătură de cultură, rodul trăirii sale extreme.

Din punct de vedere logic, multitudinea de artiști apăruți trebuie să știe că genialitatea în creație presupune un „Pact cu Diavolul”. Fie în logica binară, unde nu există decât bine și rău, fie în cea mai actuală formă, logica fuzzy, unde între bine și rau există o infinitate de variante intermediare, un creator de geniu trebuie să stăpănească tot ce este între cele două valori de adevăr.

Cantonarea totală în sfera binelui sau, din contră, în cea a răului, conduce doar la apariția de noi propovăduitori ai lui Dumnezeu sau ai Diavolului, dar în niciun caz la confirmarea unui mare artist.

Dacă tot l-am luat ca exemplu pe Nichita Stănescu, Satana în persoană pentru babele care l-au cunoscut, pentru el „Pactul cu Diavolul” s-a făcut la cutremurul din 1977, când încerând să-și salveze un prieten a fost grav rănit. Ca om, n-a mai fost același, după aceea, dar, ca poet, abia ulterior și-a descătușat întreaga sa forță creatoare. Creatorii de geniu, ca trimiși ai lui Dumnezeu pe Pământ, au o dezlegare de la divinitate să fie altfel decât muritorii de rând.