De când am început dezvoltarea SISTEMISMULUI (Nicolae VASILE, Sistemismul, Editura Favorit, 2017), acest model filozofic care extinde în domeniile umaniste o teorie matematică, numită teoria sistemelor, am încercat mai multe metode de a-l face înțeles. Aici sunt introduse o serie de elemente de terminologie din domeniul tipologiei umane, precum omul euclidian și omul neeuclidian. De obicei metodele cele mai eficiente sun cele care apelează la exemple concrete. Logica matematică, care se află la baza tuturor cuceririlor tehnologiei informației, atât de utilizată în prezent, are chiar la începuturile ei ceea ce se cheamă teorema identității, care arată simplu: A=A . Și eu, când am aflat prima dată de aceasta, mi s-a părut o banalitate. Cum adică o entitate să fie egală cu ea însăși, păi aceasta nu este o evidentă? Iată că nu este o evidență!

Un sistem reprezintă o structură interconectată de elemente componente: dorințe, căi, metode, resurse, senzori, traductori, comparatori etc., care concură împreună, prin efort, la obținerea unor rezultate. Aceste componente sunt caracterizate de niște valori. Determinarea acestor valori se cheamă identificarea sistemului. Evoluția sistemului poate fi predictibilă, pe baza teoriei matematice de care spuneam mai sus, doar dacă valorile acestor componente se păstrează în timp (acesta este sensullui A=A de mai sus), fapt foarte greu de realizat dacă vorbim de perioade lungi de timp, cum ar fi viața unui om.

Omul este un sistem extrem de complicat, dar care în linii mari funcționează conform teoriei sistemelor. Menținerea constantă a valorilor componentelor sistemice se cheamă, în cazul omului, caracter, iar existența lui garantează obținerea rezultatelor sistemice scontate. Astfel am putea explica exclamația Regelui Carol I, care exasperat de inconsecvența politicienilor români în cazul unor politici deja convenite, a spus: “România are mulți oameni deștepți, dar nu are caractere”.

Omul deștept, mai repede spus șmecher, este inconsecvent, își adaptează componentele sistemice la rezultatul dorit, făcând economie de efort, pe când omul de catacter este consecvent, își păstrează valorile componentelor sistemice, făcându-l predictibil, dar plusează la capitolul efort. Omul de caracter crede cu tărie, mai bine spus, cu sfințenie, în atingerea țintelor propuse pentru că în sinea lor consideră că merită aceasta pentru consecvența și eforturile depuse, iar în caz că nu se întâmplă așa este în stare să-și dea chiar și viața. Aceasta este o neeuclidianitate. Este ceva pentru care ai face orice efort, pentru care ai fi în stare să-ți dai viața.

Neeuclidiaditatea lui Mircea LUCESCU a fost fotbalul.

În lumea fotbalului, caracterizată de inconsecvențe, nereguli, golănii etc. de tot felul, unul ca Mircea LUCESCU s-a impus greu, dar stabilitatea componentelor sale sistemice l-a făcut să creadă cu sfințenie în obținerea de rezultate, a fost un caracter. El declara la un moment dat “Eu, dacă nu am rezultate, mor“. S-a văzut, până la sfârșit, că nu era o fanfaronadă. Acum, când el nu mai este, cred că este clar pentru toți că doar el credea cu adevărat în calificarea României la Campionatul Mondial, restul doar au mimat. Nu a avut nici timpul necesar, nici sănătatea corespunzătoare ca să pună la punct mecanismul care să ne ducă la succes. Sunt convins că realiza acest lucru, dar a acceptat să-și sacrifice viața.

Lumea simte cu sufletul neeuclidianitățile. Asta și explică afluxul de oameni la evenimentul funerar, nemaivăzut de mult în România. Cu atenția cuvenită, aș da și alte exemple din istorie. Mihai Eminescu a avut 3 neeuclidianități (nația, poezia și iubirea pentru Veronica Micle), Constantin Brâncoveanu a avut 2 (țara și credința ortodoxă), Iuliu Maniu (țara), Ion Mihalache (țara) etc., toți rămânând pe veci în sufletul românilor.

Dumnezeu să-l odihnească!